Metallica la Bucuresti

Desi am aflat demult de concertul asta, pentru un motiv sau altul am uitat sa dau stirea pe blog. Pentru mine a fosto stire, sau mai bine zis , o veste buna, iar metalista din mine nu se poate abtine sa spuna undeva ca da! vin Metallica in Bucuresti, in 23 iulie pe stadionul Cotroceni( care, fie vorba intre noi, e mult prea mic pentru asa ceva). Grabiti-va sa luati bilete!

Trattoria di Bugsy sau mafia din Militari

Bugsy a fost unul dintre marii mafioti ai anilor 50′ , in New York. Asta, si alte detalii despre viata lui Bugsy Siegel poti sa afli de pe spatele meniului din acest local care ii poarta numele. Sau de pe Wikipedia.

Viata lui Bugsy oricum nu conteaza, nu are nicio legatura cu locul in cauza…nu e un loc cu specific mafiot…poate cu exceptia cefelor late si negricioase care se perinda pe acolo.E totusi un loc de cartier si nu de centru, cu lume de cartier si nu de centru, cu muzica de la radio si nu de pe Cd. Ce se mai poate spune depsre Bugsy? E pe Iuliu Maniu, intre Piata Veteranilor si Piata Gorjului, deci e un loc in care poti merge daca stai in Militari si nu ai chef sa bati drumul pana in centru pentru o bere si ceva de mancare.

De ce sa mergi la Bugsy? Pentru ca e ieftin sim mancarea e bunicica. Pe bune! Unde crezi ca mai gasesti Corona la 7 lei si Guinness la 6? Si pizza e la pret bun si portii mari, foarte mari. Pentru cei care vor altceva, pot alege intre diferite gustari, paste si preparate din carne de pui.Eu va recomand cascaval pane, iar fetelor preocupate de silueta le sugerez sa incerce salata italiana( cu piept de pui si parmezan).Yummy!

De ce sa nu mergi la bugsy? pentru ca poate nu ai chef sa-i explici chelnerului ca un cappucino trebuie facut cu spuma de lapte si nu cu frisca din tub…deci, da, servirea nu e prea buna. Chelnerii se schimba des si sunt mai toti tineri si balalai, cu alte cuvinte , incompetenti. Dar nu e o problema atat de mare. Daca v-au enervat, nu le lasati bacsis.Puteti veni linistiti si data viitoare pentru ca nu va veti intalni cu acelasi chelner. )

as pune si o poza, dar nu merge.Sorry!Blame it on the internet.

Shootersville sau de ce “batranul uneori”

   Nu stiu altii cum sunt, dar noi in Timpuri avem un “Shooters” si nu e ”La misto”. Shooters e clasicul Sports Bar & Grill in care baietii cu tenisi Lacoste zbiara “Bina, ma, Ziculeeeeee!!!”, iar fetele de langa ei ii pupa apasat si ii strang din cand in cand de mana in semn de “Esti microbist, esti tipul meu!”. Lasandu-mi ideile preconcepute in urma, pot incepe sa va povestesc despre mancare, muzica, atmosfera.

 

   In general, in Shooters se strang nenii si nenele care urmaresc meciurile si nu doar se holbeaza la dispozitivul tehnic. Fiind un restaurant cu specific american, am ramas uimita ca nu au burgeri si cartofi prajiti; mai mult, servesc “Fitness Chicken Wrap” (fel pe care il recomand calduros) si tot felul de mancaruri sanatoase (cititi mai sanatoase decat burgeri si cartofi prajiti). Au niste deserturi delicioase… le-am incercat pe toate intr-o singura seara, de dragul acestui blog, dar prajitura cu mere si caramel, servita cu inghetata de vanilie, a ramas, la propriu, lipita de mine. In plus, au niste ciupercute umplute cu parmezan si carne de crab grozave. Nu va recomand calamarii prajiti si nici aripioarele “Air Jordan” foarte iuti, servite cu sos de branza – sunt numai pentru cunoscatori, consumatori cu greutate.  

    Si pentru ca respecta fetele care se spala pe cap si-si intind parul cu placa, cei de la Shooters au un loc special pentru nefumatori. E drept, nu e la fel de amuzant, pentru ca cei de la nefumatori sunt, in general, batrani sau au mici dileme si pentru ca la nefumatori nu se intampla niciodata nimic. E ca in tara lui Nimeni, in  care nu vine nimeni sa-ti ia comanda. E de apreciat ca daca ti-e foame si te duci la Shooters, nu o sa te lungesti pe masa dupa mirosurile mancarurilor vecinilor, pentru ca orice ai comanda, ti se aduce destul de repede.

   Mie nu-mi plac termopanele. Cele de la Shooters nu fac exceptie. Apreciez ca, totusi, nu sunt albe si ca tot decorul ruleaza pe culorile maro si rosu si imi plac pana la extaz canapelele din piele rosie. Imi place, de asemenea, ca fetele care iti aduc mancarea, pentru ca nu sunt ospatarite!, sunt imbracate intr-un costum care pe mine ma duce cu gandul la curse de masini si la Ferrari; apreciez chiar si lungimea scurta a fustelor… asta se vinde, frate, intr-un bar sportiv! Cei de la Shooters se mandresc cu cele 13 plasme, 1 proiector, specificul american si vip lounge, asa cum spun si aici. Site-ul lor este inca in constructie, dar poate e asa doar pentru mine. Incercati si voi! 

 

 

 

   Mie imi place la Shooters atmosfera familiara pe care o regasesti in toate localurile frecventate de tineri si de barbati care trec prin criza varstei mijlocii. Momentul in care ni se aduce nota nu-mi place intotdeauna si cred ca nici voua nu va va fi foarte drag. De aceea cred ca cel mai bine e sa veniti la Shooters, pe Calea Vacaresti, numai dupa ce au venit diversi iepurasi, Mosi, zile de nastere… cam asa… Si pentru ca tot suntem la tras linia si socotit, cineva ar trebui sa-mi plateasca si mie sala, pentru ca cele 10 prajituri din seara de dinaintea postului vor mai sta lipite de mine un timp.

Mamma mia, doar pizza , no fitza!

Da, v-ati prins.Mamma Mia e pizzeria aia in care evitati sa sa intrati pentru ca ”arata nashpa”. In acest caz, ca si in multe altele, aparentele insala. Mamma Mia e doar un loc fara pretentii, dar cu multa savoare. Da, decorul nu e rustic, nu e glam si nu e nici ultra modern, nu e frumos, dar nici nu e urat, e pitoresc, e unic, e cu mult verde si cu poze cu inghetate neverosimile pe pereti. Scaunele nu sunt moi, baia nu e numai gresie si fainta, dar e mereu curat. E un local al inceputului anilor ’90 , iar pentru cine isi infrange prejudecata, surprizele abia incep.

Mamma Mia nu e un loc despre care sa ai prea multe de spus, dar e cea mai buna alegere cand nu ai chef de cursuri si esti cu cativa prieteni. Aici e permis sa imparti pizza cu cine vrei fara sa fii privit ciudat, iar dupa ce ai venit de cateva ori, te vei simti ca acasa.

Dar sa trecem la mancare, atuul de baza al locului.Alegerile gastronomice aici sunt numeroase; in jur de 15 tipuri de pizza pe care poti sa adaugi orice topping vrei tu, tot cam atatea sortimente de paste, sandvichuri la cuptor, omlete, salate si lapte batut. Oirce masa buna se incheie cu un desert, si aici ai de unde alege.Recomand Tiramisu, dar mai poti lua tarte cu fructe sau inghetate.Lista de bauturi este si ea variata,asa ca, indiferent ca vrei apa plata sau whiskey, vei gasi cu siguranta.

Si nota de plata?E unul din avantajele Mamma Mia.Va spune o studenta.

Casa Bucatarului.

   Ce se intampla in Bucuresti, frate? Toata lumea isi deschide un restaurant minuscul si-l numeste dupa sine: “La Vlad”, “Restaurant Anna” etc. Dupa ce am luat Bucurestiul la pas toata ziua, am hotarat, in perfect acord cu stomacul meu, ca e momentul sa il linistesc. Si ”cum te doresc prea mult si casa mea nu-i prea departe”, am ajuns la Casa Bucatarului (vizavi de Catwalk), frate!

 

   Nu ca m-ar deranja ca exista atatea locuri care nu dau socoteala nici unui agent de la protectia consumatorului, frate, dar obsesia pentru lavabil roz, aplice si termopane… Stiu, am posibilitatea de a alege, poti spune, dar cand te doare coloana si nu mai poti sa mergi sau sa fii om daca nu iti satisfaci latura umana care zbiara ca vrea sa fie hranita si sa simta forma unui scaun, nu mai poti alege, esti impins in Casa Bucatarului. Si-am intrat cu ochii deschisi. Dar nu a durat mult si rozul a navalit pe retina mea si batea cu pumnii. Am inchis ochiul drept de tot si m-am gandit sa-l sacrific pe stangul, tinandu-l intredeschis.

 

   Nu numai ca este stramt locul, ca deasupra barului  exista neonul care te ingenuncheaza cu violetul intens, dar nu este nici aerisit. De apreciat ca au imbracat scaunele in material roz, ca sa fie clar pentru toata lumea care este culoarea culorilor. In ceea ce priveste mancarea, as vrea sa pot spune ca retina merita sa sangereze pentru ca papilele gustative sa se bucure, dar nu-i asa. Retina nu trebuie sacrificata! Nici papilele! Orezul meu sarbesc nu era suficient fiert, salata ta era… era si atat. Daca vi se pare ca lucrurile stau gresit in Casa Bucatarului, nici nu aveti idee cata dreptate aveti. Televizorul plasat modern si strategic deasupra mesei, m-a facut sa inghit cu ochiul doamnei care a luat comanda si care nu purta uniforma de ospatar, infipt in buza de jos. Nu inteleg nici aceasta inclinatie stranie pentru modern. Langa soba alba de teracota, apreciata de catre subsemnata, stau caloriferele albe, “noi, moderne”.

 

  

    Sunt doua lucruri de apreciat in Casa Bucatarului: muzica si claritatea, in sensul de curatenia tacamurilor si a paharelor. Cam atat, pentru ca apoi cobori la salonul pentru nefumatori, pe o scara stramta, stramta de tot si descoperi ca salonul de nefumatori e dupa o perdeluta. Acolo ar fi trebuit sa fac o poza, dar n-am avut prezenta de spirit. Sa lucram, zic, cu imaginatia: o camara de bloc in care sunt inghesuite, depozitate scaune. In spatiul care a ramas, o masa care ocupa tot locul si sase scaune impinse bine sub masa. O intreb pe doamna care facea curat la toaleta, pentru ca da, in spatele cortinei e salonul pentru nefumatori, dar in fata cortinei e toaleta, o intreb asadar, unde e salonul pentru nefumatori. Si ea imi zambeste candid: “Acolo mama! Nu mai mult de sase persoane!” Sase?! imi cresc ochii in gandul meu. Sase pitici scunzi care isi tin rasuflarea! (ca sa fim exacti!)  Asta da imagine intr-un local roz!

   Cunoasteti, poate, senzatia de nunta la salon dintr-un sat care a devenit de curand oras. Eh, exact asta a fost dupa-amiaza mea din Casa Bucatarului: privirea circumspecta a “chelnerului”, rasetele nemachiate ale “batranilor de 45 de ani care au scapa de sotii si beau spirt”, masute de copii pe care sunt inghesuite patru farafurii si patru tacamuri. Am vrut sa fac o poza minunatului local. “Imi pare rau, nu se poate, nu NE lasa seful!” (fraza rostita zambind si cu mainile impreunate; greutatea corpului cade pe piciorul stang in timp ce dreptul e putin indoit) Gandul meu a zis altfel: “Poate pe tine nu te lasa seful tau, ca pe mine m-a impins al meu sa fac pozele astea cat vorbeam cu tine.”

 

 

   Trebuia sa fi ramas la “La Dud”, frate! Macar era deschis din 1992. si aveau si perdelute apretate!

Timpul din timp

   Spuneam putin mai devreme ca timpul si ziua fara soare mi-au fost potrivnice. Cafeneaua nu mai era, asa ca am hotarat sa ma intorc in alt loc ce mi s-a lipit de retina.

 

   Minunatul local medieval s-a dovedit a fi un showroom (pe strada Soarelui, vizavi de Armada). Astazi, pe la ora 15, se canta in spatele usilor stranse din metal.

 

 

   Nu poti sa asisti, dar poti sa stai pe scari, sa fumezi imaginar, sa asculti cum se comprima muzica inauntru si sa simti cum trupul tau coboara mai jos de tine. Nu stiu daca mai fac si altceva cei de la Medieval, dar au fost niste 9 minute non-irosite.  

 

 

  

   Pentru atmosfera medievala, dejunat fara sa folosesti tacamuri si discutii relevante despre caracterul masculin, mergeti la Excalibur.

Mestesug de scurt metraje

Mini festival de mini filme in Club A. Cu alte (a se citi “mai multe”) cuvinte, miercuri, 2.aprilie, de la ora 18:00, avem Atelier de cultura urbana – o intalnire moderata de sociologul Alexandru Horia unde veti putea viziona scurt-metraje.

Intrarea este libera.

“Youth without tinerete”

Spuneam zilele trecute ca filmul “Youth without Youth”, dupa Mircea Eliade, coboara in ArtJazz Club. Dupa un pahar de suc de portocale rosii prea vechi pentru gustul meu si cateva incercari nereusite ale unui oarecare de reglare a proiectorului, verdictul a fost dat: nu era o seara pentru tinerete fara tinerete.

Am asteptat mai mult de o jumatate de ora sa vedem macar inceputul filmului; nimic. Doar ecranul de panza pe care nu vedeam decat imaginea desktop-ului. Lume multa pentru un local mic, fum prea mult pentru niste nefumatoare ca noi asa ca…am lasat ArtJazz in urma si am vazut filmul acasa.

Eliade nu se povesteste, asa cum a incercat Copolla doar pentru a da o coerenta scriptului. Coerenta e prima capcana. Eliade nu se articuleaza.

Trailer aici

Decembrie, Piatra Neamt, Nastere, 1938, Strada Episcopiei, Cafe Select, timp in timp, Laura, 70 de ani. Dominic, plecare, Bucuresti, SiNuCiDeRe. Gara de Nord, fulger, timp in alt timp. Batranete intinerita, minte sclipitoare, memorie de nestavilit,nazisti, ascunzis, nazisti. 35 de ani, Laura, mereu Laura, invatacel deja invatat. Scris, karma, vis in realitate, Eva tradatoare si telurica. Control al mintii, dublu masculin, de doua ori Dominic, invatarea celor uitate, doi trandafiri, fuga in Elvetia neutra, razboi mondial.

Geneva, student fals, identitate noua, profesor-student, scris non-stop, citit fara oprire, nazist, urmarire. Eva telurica ii ofera evadarea. Laura-Veronica, reintalnire, vis in realitate, alta viata, accident, fulger, intoarcere la origine, ancestral, sanscrita, babiloniana, originile limbilor, Chandrakirti, dedublari, calatorie zguduitoare, India, Laura in Veronica, Veronica in RuPiNi. Evadare, Veronica, Malta.

Fulger in doi, dependenta, imbatranire reversibila, ruptura pentru recuperare. Veronica intinereste, Dominic se intoarce. Piatra Neamt, 1969, Cafe Select, cucoane Dominic, prieteni vechi, batrani neimbatraniti. Timp in timp, vis in realitate. Imbatranire ireversibila. Moarte. 88 de ani. Al treilea trandafir. Shiva.

Timpul nu este real.

Cafeneaua in care nu mi-am baut cafeaua cu fistic

   Nu stiu daca timpul mi-e prieten sau nu. Calatorind strain prin Bucuresti, am vazut la etajul I al Galeriilor de Arta Hanul Tei, un personaj sorbind dintr-o ceasca de cafea. M-a bucurat imaginea aia lipita pe exteriorul gri al cladirii si astazi am hotarat sa ma intorc acolo. Am deschis usa scartainda a Galeriilor, dar astazi cafeneaua Art Cafe nu mai era acolo. De prisos sa vorbesc despre aroganta atribuita si studiata a artistilor. Cafeneaua de la etaj nu mai exista de doua luni. De asta are, probabil, obloanele trase.

Antoinnne Maximillliannne in bistrou sau timpul dinauntrul timpului

   Trupurile imi spun Antoinnne Maximillliane si par a fi o chitara goala, tavalita prin aerul de Bucuresti. Ma plimbam deunazi, ca orice chitara, pe strazile capitalei si pentru ca sezonul reducerilor  s-a terminat la M*ss S*xty, m-am oprit sa beau un cappuccino cu spuma de lapte pe strada Bijuteria (Pasajul Macca).

 

 

   “Cafe Bistro Villacrosse” cu iz parizian m-a incantat de cum i-am calcat pragul. Micut, discret, aproape ca nimeni nu mi-a observat mersul dantuit de chitara cocheta care se asaza la nefumatori si comanda un cappuccino. Printre muzica de la Romantic, tipetele scurte din bucatarie si chelnerul care ma privea intre corzi ca si cand nu mi-ar fi putut sustine altfel privirea, m-am simtit ca o Alice in tara cafenelei-bistrou cu parchet si fatada de pravalie de palarii. 

 

 

   Pasajul Villacross-Macca, proiectat de arhitectul Felix Xenopol, a fost terminat in 1891. El are doua ramuri care pornesc din calea Victoriei si se unesc inainte de iesirea in strada Eugen Carada. Ramura dinspre strada Lipscani a fost numit pasajul Villacrosse, in amintirea lui Xavier Villacrosse, fost arhitect-sef al orasului Bucuresti, care murise in 1885, iar cel de al doilea pasajul Macca dupa numele lui Mihalache Macca, cumnatul constructorului pasajului. Pasajul avea menirea de a lega Banca Nationala de cea mai intens circulata artera comerciala din acea vreme. In plus, pasajul Macca-Villacrosse a fost sediul primei burse de valori din Bucuresti. (Sursa: Wiki) 

 

 

 

 

  

   Revenind la spatiul din bistrou… mi s-a parut ca sunt ca o chitara in afara timpului. Chelnerul se misca alene,  fumul de tigara se rotea ca o mana de copil care deseneaza in aer incet, atent, conturul soarelui, lumina prafuita si o ceasca plina cu timp. Bistroul Villacrosse e mic, dar nu inghesuit. Mesele si scaunele sunt din lemn care nu se aude si pare ca mancarea e fluida si nu are nevoie de suport. Lui Blaga i-ar fi placut solnita-ou-retezat din metal, care e cu totul, dar cu totul din alta poveste. La intrare, orice chitara poate servi un trabuc din cutia din lemn. Pe mine m-a impiedicat abjectul frigider intruziv imbracat in autocolant; si el face parte din povestea solnitei si a Fender-ul geluit care ma intreaba in salonul de nefumatori daca am o tigara.

   

 

 

    Pe langa intimitatea dinauntru spatiului si aerul de poveste decojita, bistroul asta mai are ceva mirobolant: un telefon public englezesc. Cabina telefonica functioneaza ca anticamera pentru toaleta. Am uitat sa povestesc despre cele trei culori-laitmotiv ale cafenelei, rosu, galben si intrepatrunderea lor, ale peretilor, fetelor de masa, meniurilor, abajururilor si asa mai departe.  

 

 

   La iesire, pe partea stanga sau la intrare, pe partea dreapta sta martora “tabla de materii” care anunta ce iti poate prepara astazi bucatareasa (am vazut-o; parea de incredere, desi nu-i place sa poarte boneta) si daca poti intra desi nu ti-a intrat bursa pe card.

 

 

   Spatiile cu semnificatie din Bucuresti se cunosc dupa multele semne care le incadreaza. Langa bistroul Villacrosse, eu, chitara lacuita natural, am descoperit un axis mundi si lumina cadea din - ca prin pianul lui Yann Tiersen.